An de an de 2 noiembrie nu trimite cu ziua gândul la răposații familiilor noastre, la cei dragi care acum nu privesc de la fereastra Tatălui ceresc. This zi este o ocazie potrivită pentru a ne analiza în privința raportului nostru cu moartea: Ce știm despre ea? Ne temem de ea? Ne pregătim pentru ziua morții noastre? Moartea e un început sau un sfârşit? Câteva răspunsuri la aceste întrebări vin din partea sfântului Ambroziu care, în cartea  Despre moartea fratelui Satir , spune printre altele că „trebuie să recunoaștem că și moartea poate fi un câștig, iar viața, o pedeapsă”. Și tot el învață că moartea este un remediu ca să nu suferim veșnic pe acest pământ din cauza păcatelor noastre. Iată un fragment din această carte, fragment propus astăzi de Biserică la Oficiul lecturilor:

Să murim împreună cu Cristos, ca să trăim împreună cu el

 Trebuie să recunoaștem că și moartea poate fi un câștig, iar viața, o pedeapsă. De aceea, și sfântul Paul spune: Pentru mine, a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig (Fil 1,21). Ce este Cristos, dacă nu moartea trupului și duhul vieții? De aceea, să murim împreună cu el, ca să trăim împreună cu el. Să în noi, în fiecare zi obişnuinţa şi dispoziţia de a muri aşa cum avem sufletul nostru să înveţe să se dezlipească de poftele trupului, şi, ca şi cum ar plana în înălţimi, departe de a se atinge de plăcerile josnice ale lumii, care. tind mereu să ademenească spiritul, să accepte imaginea morții, ca să nu îndure apoi moartea ca pe o pedeapsă. De fapt, legea trupului repugnă legii spiritului și încredințează sufletul legii păcatului. Dar care va fi remediul? Cine mă va elibera de acest trup al morţii? Harul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru (cf. Rom 7,24 ş.u.).
    Avem doctor, să acceptăm medicamentul. Medicamentul nostru este harul lui Cristos, iar trupul muritor este trupul nostru. Aşadar, să ne exilăm din trup pentru a nu fi exilaţi din Cristos. Chiar dacă suntem în trup, să căutăm să nu urmăm dorințele trupului. Este adevărat, nu trebuie să renunțăm drepturi legitime ale naturii, dar trebuie să dăm mereu preferință darurilor harului.
    Lumea a fost răscumpărată prin moartea unei singure. Dacă Cristos nu ar fi voit să moară, putea să facă. În schimb, el nu a considerat că trebuie să alunge moartea ca și cum ar fi o slăbiciune, nici nu ne-ar fi mântuit mai bine decât prin moarte. De aceea, moartea sa este viata tuturor. Noi purtăm sigiliul morţii sale; atunci când ne rugăm, o vestim; oferind jertfa, o proclamăm; moartea sa este victorie, moartea sa este sacrament, moartea sa este solemnitatea anuală a lumii.
    Ce să mai spunem despre moartea sa, în timp ce putem demonstra cu exemplul divin că numai moartea a dobândit nemurirea și că moartea însăși sa răscumpărat pe sine? Deci moartea, cauza de mântuire universală, nu este de plâns. Moartea pe care Fiul lui Dumnezeu nu a disprețuit-o și na alungat-o, nu este de evitat.
    Cu siguranță, moartea nu făcea parte din natură, însă a devenit parte a ei după aceea. De fapt, Dumnezeu nu a instituit moartea de la început, ci a dat-o ca remediu. Din cauza condamnării primului păcat, a început condiția demnă de compătimit a neamului omenesc în truda continuă, în dureri și adversități. Dar trebuia să se pună aceste rele, pentru ca moartea să restituie ceea ce pierduse viața, altfel, fără har, nemurirea ar fi fost mai mult o povară decât un avantaj.
    Sufletul nostru va trebui să iasă din îngustimile acestei vieți, să se elibereze de poverile trupului și să se îndrepte spre adunările veșnice. A ajunge acolo este pentru sfinţi. Acolo vom cânta lui Dumnezeu acea laudă pe care, așa cum spune lectura profetică, o cântă interpreții cerești de harpă: Mari și minunate sunt lucrările tale, Doamne, Dumnezeule atotputernic, drepte și adevărate sunt căile tale, Rege al națiunilor. Cine nu se va teme, Doamne, și nu va preamări numele tău? Căci numai tu eşti sfânt. Toate națiunile vor veni și se vor prosterna înaintea ta (Ap 15,3-4).
    Sufletul va trebui să iasă și pentru a contempla nunta ta, Isuse, în care, în cântarea de bucurie a tuturor, mireasa este însoțită de pe pământ la cer, nemaifiind supusă lumii, ci unită cu spiritul: La tine va veni tot omul (Ps. 64[65],3).
    Sfântul David a suspinat, mai mult decât oricare altul, dorind să contemple și să vadă ziua aceasta. El a spus: Un lucru cer de la Domnul și pe acesta îl caut: să locuiască în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să privesc frumusețea Domnului (Ps 26[27],4).

Din cartea  Despre moartea fratelui Satir  a sfântului Ambroziu, episcop
(Cartea 2, 40.41.46.47.132.133: CSEL 73, 270-274.323-324)