Isus ”s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului” (Filipeni 2,7). Să permitem acestor cuvinte ale apostolului Paul să ne introducă la zilele sfinte, unde Cuvântul lui Dumnezeu, ca un refren, îl arată pe Isus ca sclav: în Joia Sfântă este sclavul care spală picioarele discipolilor; în Vinerea Sfântă este prezentat ca servul suferind și victorios (cf. Isaia 52,13); și încă de mâine, Isaia profețește despre El: ”Iată slujitorul meu pe care îl susțin” (Isaia 42,1). Dumnezeu ne-a mântuit slujindu-ne. În general, ne gândim că noi suntem cei care îl slujesc pe Dumnezeu. Nu, El este cel care ne-a slujit gratuit, pentru că ne-a iubit mai înainte. Este greu să iubim fără să fim iubiți. Și este chiar mai greu să slujești dacă nu ne lăsăm slujiți de Dumnezeu.

Dar în ce fel ne-a slujit Domnul? Dându-și viața sa pentru noi. Îi suntem dragi și l-am costat mult. Sfânta Angela din Foligno a mărturisit că a auzit aceste cuvinte de la Isus: ”Nu te-am iubit din glumă”. Iubirea sa l-a făcut să se jertfească pentru noi, să ia asupra sa tot răul nostru. E un lucru care te lasă fără cuvinte: Dumnezeu ne-a salvat lăsând ca răul nostru să se înverșuneze asupra Lui. Fără să reacționeze, numai prin smerenia, răbdarea și ascultarea slujitorului, numai prin puterea iubirii. Iar Tatăl a susținut slujirea lui Isus: nu a blocat răul care se abătea asupra Lui, ci l-a sprijinit suferința lui, pentru ca răul nostru să fie învins numai prin bine, pentru ca să fie străbătut până la capăt de iubire. Până la capăt.

Domnul ne-a slujit până la a încerca situațiile cele mai dureroase pentru cel care iubește: trădarea și părăsirea.

Trădarea. Isus a suferit trădarea discipolului care l-a vândut și a discipolului care l-a renegat. A fost trădat de oamenii care îl aclamau și apoi au strigat: ”Răstignește-L!” (Matei 27,22). A fost trădat de instituția religioasă care l-a condamnat pe nedrept și de instituția politică ce s-a spălat pe mâini. Să ne gândim la micile sau marile trădări pe care le-am suferit în viață. E teribil când afli că încrederea bine depusă este înșelată. Se naște în adâncul inimii o atare dezamăgire încât viața pare să nu mai aibă sens. Aceasta se întâmplă pentru că ne-am născut ca să fim iubiți și să iubim, iar cel mai dureros este să fim trădați de cel care a promis să ne fie loial și apropiat. Nu ne putem nici măcar închipui cât trebuie să fi fost de dureros pentru Dumnezeu, care este iubire.

Să ne uităm în jur. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, vom vedea infidelitățile noastre. Câte falsități, ipocrizii și duplicități! Câte bune intenții trădate! Câte promisiuni neîmplinite! Câte propuneri lăsate să dispară! Domnul cunoaște inima noastră mai bine decât noi, știe cât suntem de slabi și nestatornici, de câte ori cădem, cât efort depunem ca să ne ridicăm și cât de greu este să se vindece anumite răni. Și ce a făcut pentru a veni în întâmpinarea noastră ca să ne slujească? Ceea ce spusese prin profetul: ”Eu îi voi vindeca de infidelitatea lor, îi voi iubi nespus de mult” (Osea 14,5). Ne-a vindecat luând asupra sa infidelitățile noastre, luându-ne trădările noastre. Astfel încât noi, în loc să ne descurajăm pentru teama de a nu reuși, să ne putem ridica privirea spre Crucifix, să primim îmbrățișarea sa și să spunem: ”Iată, indelitatea mea este acolo, ai luat-o Tu, Isuse! Îmi deschizi brațele, mă slujești cu iubirea ta, continui să mă susții. De aceea, merg înainte!”.

Părăsirea. Pe cruce, în Evanghelia de astăzi, Isus spune o frază, una singură: ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46). Sunt cuvinte grele. Isus suferise părăsirea din partea celor care erau ai lui, care fugiseră. Dar îi rămânea Tatăl. Acum, în prăpastia singurătății, pentru prima dată îl cheamă cu numele generic de ”Dumnezeu”. Și strigă către El ”cu glas tare” cel mai sfâșietor ”de ce?”: ”Pentru ce m-ai părăsit și tu?”. În realitate, acestea sunt cuvintele unui Psalm (22,2): ne spun că Isus a dus în rugăciune chiar și cea mai mare dezolare. Dar rămâne faptul că a simțit-o: a simțit părăsirea cea mai mare, pe care Evangheliile o mărturisesc folosind cuvintele lui în original: Elì, Elì, lemà sabactàni?

De ce toate acestea? Încă o dată, pentru noi, ca să ne slujească. Pentru ca atunci când suntem puși la zid, când ne aflăm pe un drum închis, fără lumină și fără cale de ieșire, atunci când se pare că nici Dumnezeu nu răspunde, să ne amintim că nu suntem singuri. Isus a trăit părăsirea totală, cea mai străină situație pentru El, ca să fie în toate solidar cu noi. A făcut-o pentru mine, pentru tine, pentru noi toți, ca să ne spună: ”Nu te teme, nu ești singur! Am trăit toată dezolarea ta ca să fiu întotdeauna alături de tine”. Iată până unde ne-a slujit Isus, coborând în abisul suferințelor noastre cele mai grele, până la trădare și părăsire. Astăzi, în drama pandemiei, în fața atâtor certitudini care se pulverizează, în fața atâtor expectative trădate, în simțământul de părăsire care ne strânge inima, Isus îi spune fiecăruia: ”Curaj, deschide inima la iubirea mea! Vei simți mângâierea lui Dumnezeu, care te sprijină!”.

Dragi frați și surori, ce putem face înaintea lui Dumnezeu care ne-a slujit până la a simți trădarea și părăsirea? Putem să nu trădăm realitatea pentru care am fost creați, să nu părăsim ceea ce contează. Suntem pe lume ca să-L iubim pe El și pe alții. Restul trece, asta rămâne. Drama prin care trecem în aceste timpuri ne mână să luăm în serios ceea ce este serios, să nu ne pierdem în lucruri fără preț; să redescoperim că viața nu folosește dacă nu slujim. Pentru că viața se măsoară după iubire. Așadar, în aceste zile sfinte, acasă, să stăm înaintea Crucifixului, priviți Crucifixul, măsura iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Înaintea lui Dumnezeu care ne slujește până la a-și da viața, să-i cerem, privind Crucifixul, harul de a trăi pentru a sluji. Să căutăm să-i contactăm pe cel care suferă, pe care este singur și nevoiaș. Să nu ne gândim numai la ceea ce ne lipsește, să ne gândim la binele pe care putem să-l facem.

Iată-l pe slujitorul meu, pe care îl sprijin. Tatăl, care l-a sprijinit pe Isus în pătimire, ne încurajează și pe noi în slujire. Desigur, a iubi, a se ruga, a ierta, a se îngriji de ceilalți, în familie ca și în societate, poate să coste. Poate să pară o adevărată via crucis (calea crucii – n.r.). Dar calea slujirii este calea învingătoare, care ne-a mântuit și care ne mântuiește viața. Aș vrea să spun aceasta în mod special tinerilor, în această Zi care de 35 de ani le este dedicată. Dragi prieteni, priviți la adevărații eroi, care în aceste zile vin la lumină: nu sunt cei care au celebritate, bani și succes, dar cei care se dăruiesc pe sine ca să-i slujească pe alții. Simțiți-vă chemați să puneți în joc viața! Nu vă fie teamă să o cheltuiți pentru Dumnezeu și pentru alții: veți avea de câștigat! Pentru că viața este un dar care se primește dăruindu-se. Și pentru că bucuria cea mai mare este spui DA iubirii, fără condiți și fără ezitări. A spune DA iubirii, fără condiții și fără ezitări. Cum a făcut Isus pentru noi.

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia din Duminica Floriilor
Vatican, duminică, 5 aprilie 2020