Credința în Dumnezeu determină modul nostru de „a posti”. Felul nostru de a trăi „Postul” este adevărată mărturie despre credința (sau necredința!) noastră. Cei care reușesc să vadă în Cristos „Mirele mult așteptat” (cf. Mt 25,1-13 ), trăiesc împărțindu-și pâinea cu cel flămând, primidu-i pe săracii fără adăpost, îmbrăcându-i pe cei goi… În ei credința devine imbold spre acțiune, pentru că dragostea fața de Cristos-Mirele îi „constrânge” să-și convertească zilnic modul de „a posti”, îi „constrânge” să-l vadă pe Dumnezeu prezent în omul suferind (cf. 2Cor 5,14).
Dar oare toți oamenii sunt capabili să-l vadă pe Dumnezeu în omul suferind? Sunt toți oamenii capabili să-l (re)cunoască pe Domnul, să-l iubească și să-l slujească? Și dacă da, atunci de ce suntem diferiți de la o zi la alta, de la un om la altul?
Nu doar că omul este capabil de Dumnezeu, ci fără Dumnezeu nu-și poate afla niciodată liniștea. Dorul după Dumnezeu este înscris în inima omului creat pentru Dumnezeu, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu de însuși Dumnezeu: „Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de el, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire” (GS 19).
Omul poate să-l cunoască și să-l slujească pe Dumnezeu doar dacă este liber, doar dacă se lasă eliberat de Adevăr (cf. In 8,32; Rom 4-8). Și tocmai această libertate – prețuită din ce în ce mai mult, dar nu mereu înțeleasă – este direct responsabilă de diferențele dintre noi. Felul de a ne folosi libertatea se vede cel mai bine în raportul cu Dumnezeu: ce și cât și cum îi dăm Domnului când avem posibilitatea să alegem între tot și nimic, între clipe și ore, între ceea ce suntem și ceea ce avem?
Dacă vrem să ne consolidăm credința și să trăim în libertatea oferită de Cristos (Gal 5,1), trebuie să conștientizăm și să potolim setea sufletului nostru. Sfântul Augustin și-a început celebrele sale Confesiuni evidențiind năzuința omului: „Pentru tine ne-ai creat, Doamne, şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine”.
Dumnezeu însuși în aceste zile continuă să ne atragă spre el, să fie un Mire în mijlocul nostru, o prezență vie care nu „încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute, ca să trăiască şi să găsească fericirea. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei, voinţă dreaptă, inimă curată şi, de asemenea, mărturia celorlalţi, care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu” (CBC 30).
paxlaur.com
