Cuvântul lui Dumnezeu din această liturgie conține un binom central: închidere / deschidere. La această imagine putem alătura și simbolul cheilor, pe care Isus le promite lui Simon Petru pentru ca să poată deschide intrarea la Împărăția Cerurilor, desigur nu ca s-o închidă în fața oamenilor, așa cum făceau unii cărturari și farisei ipocriți pe care Isus îi ceartă (cf. Mt 23,13).
Lectura din Faptele Apostolilor (12,1-11) ne prezintă trei închideri: cea a lui Petru în închisoare; cea a comunității adunate în rugăciune; și – în contextul apropiat de textul nostru – cea din casa Mariei, mama lui Ioan numit Marcu, unde Petru merge ca să bată după ce a fost eliberat.
Cu privire la închideri, rugăciunea apare ca principala cale de ieșire: cale de ieșire pentru comunitate, care riscă să se închidă în ea însăși din cauza persecuției și a fricii; cale de ieșire pentru Petru, care încă la începutul misiunii sale încredințate lui de către Domnul este aruncat în închisoare de Irod și riscă și condamnarea la moarte. Și în timp ce Petru era în închisoare, „se făceau neîncetat rugăciuni de către Biserică, pentru el, la Dumnezeu” (Fap 12,5). Și Domnul răspunde la rugăciune și îl trimite pe îngerul său ca să-l elibereze, „smulgându-l din mâna lui Irod” (cf. v. 11). Rugăciunea, ca încredințare umilă lui Dumnezeu și sfintei sale voințe, este întotdeauna calea de ieșire din închiderile noastre personale și comunitare. Este marea cale de ieșire din închideri.
Și Paul, scriindu-i lui Timotei, vorbește despre experiența sa de eliberare, de ieșire din pericolul de a fi și el condamnat la moarte; în schimb Domnul i-a fost aproape și i-a dat forță pentru ca el să poată duce la împlinire opera sa de evanghelizare neamurilor (cf. 2Tim 4,17). Însă Paul vorbește despre o „deschidere” mult mai mare, spre un orizont infinit mai vast: cel al vieții veșnice, care-l așteaptă după ce a terminat „alergarea” pământească. Este frumos așadar să vedem viața apostolului în întregime „în ieșire” grație Evangheliei: în întregime proiectată spre înainte, înainte de a-l duce pe Cristos la cei care nu-l cunoscut, și apoi să plonjeze, ca să spunem așa, în brațele sale și să fie de El „mântuit pentru împărăția lui, cea din ceruri” (v. 18).
Să ne întoarcem la Petru. Relatarea evanghelică (Mt 16,13-19) despre mărturisirea sa de credință și despre misiunea încredințată lui de către Isus ne arată că viața lui Simon, pescar galileean – ca viața fiecăruia dintre noi -, se deschide, îmbobocește pe deplin atunci când primește de la Dumnezeu Tatăl harul credinței. Atunci Simon pornește la drum – un drum lung și dur – care îl va duce ca să iasă din el însuși, din siguranțele sale umane, mai ales din orgoliul său amestecat cu curajul și cu altruismul generos. În acest parcurs al său de eliberare este decisivă rugăciunea lui Isus: „Eu m-am rugat pentru tine [Simon], ca să nu piară credința ta” (Lc 22,32). Și la fel de decisivă este privirea plină de compasiune a Domnului după ce Petru l-a renegat de trei ori: o privire care atinge inima și dă drumul la lacrimile căinței (cf. Lc 22,61-62). Așadar Simon Petru a fost eliberat din închisoarea eu-lui său orgolios, a eu-lui său fricos, și a depășit ispita de a se închide în fața chemării lui Isus de a-l urma pe calea crucii.
Așa cum aminteam, în contextul apropiat al textului din Faptele Apostolilor există un amănunt care ne poate face bine să-l notăm (cf. 12,12-17). Când Petru să află în mod miraculos liber în afara închisorii lui Irod. Merge la casa mamei lui Ioan numit Marcu. Bate la ușă și din interior răspunde o slujitoare cu numele Rode, care, recunoscând vocea lui Petru, în loc să deschidă ușa, incredulă și în același timp plină de bucurie aleargă să-i spună stăpânei. Relatarea, care poate să pară comică – și care poate da început așa-numitului „complex al lui Rode” -, ne face să percepem climatul de frică în care se afla comunitatea creștină, care rămânea închisă în casă, și închisă și în fața surprizelor lui Dumnezeu. Petru bate la ușă. „Uite!”. Există bucurie, există frică… „Deschidem, nu deschidem?…”. Și el este în pericol, pentru că poliția poate să-l ia. Însă frica ne oprește, ne oprește mereu; ne închide, ne închide în fața surprizelor lui Dumnezeu. Acest amănunt ne vorbește despre tentația care există mereu pentru Biserică: aceea de a se închide în ea însăși, în fața pericolelor. Dar și aici este breșa prin care poate să treacă acțiunea lui Dumnezeu: Luca spune că în acea casă „erau adunați mulți și se rugau” (v. 12). Rugăciunea permite harului să deschidă o cale de ieșire: de la închidere la deschidere, de la frică la curaj, de la tristețe la bucurie. Și putem să adăugăm: de la diviziune la unitate.
Sfinții Petru și Paul să mijlocească pentru noi, pentru ca să putem parcurge cu bucurie acest drum, să experimentăm acțiunea eliberatoare a lui Dumnezeu și a o mărturisi tuturor.
