„Nu mă întreb unde era Dumnezeu la Auschwitz, ci mai degrabă unde era omul: unde dispăruse umanizarea în Shoah? Cum a putut omul să devină călău şi să-l anihileze până acolo pe celălalt, pe omul fratele său”? Aceste întrebări care îl frământau pe Primo Levi – un necredincios iubitor de oameni și de bine care a trecut prin experiența lagărului nazist – devin și întrebările noastre în fața răului. Unde este omul atunci când se întâmplă răul? Unde ești tu? Unde sunt eu? Unde suntem noi atunci când în jurul nostru se întâmplă răul? Unde suntem când Cristos continuă să fie răstignit în cei mici, în cei săraci, în cei flămânzi, în cei bolnavi, în cei abandonați, în cei dați la moarte ca și el? Unde suntem noi când omul continuă să omoare ființe nevinovate?

Unde suntem noi în această „nebunie” a Calvarului când l-au răstignit, când și-au împărțit hainele lui „aruncând sorții”, când își băteau joc de el? Unde eram? Unde suntem (Lc 23,30-43; 1Cor 1,18-25)?

Când s-a împlinit timpul ca Pământul să fie spălat și purificat, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. Intrând în lume, acesta spune: Iată-mă, vin! Vin să împlinesc voința ta!… A venit în mijlocul nostru, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe Cruce (Evr 10,7; Lc 1,38; Fil 2,8).

Ce imagine dureroasă: răstignirea lui Cristos pe Cruce! Râurile de sânge care țâșnesc din mâinile și picioarele Mântuitorului. Crucea plină de sânge… Fluviul de iubire care țâșnește din Omul durerilor este cel care inundă și spală Pământul, spală sufletul meu și al tău. Preasfântul și preascumpul sânge spală pământul și „hainele” noastre, ne purifică, ne albește. Cu adevărat, pentru a fi curați, Pământul și oamenii se spală cu sânge…  (Ap 7,14). Prin rănile lui am fost vindecați, am fost mântuiți, am fost vindecați, am fost purificați (1Pt 2,24)! 

Cine și-ar fi putut imagina o atât de mare iubire? 

Cine și-ar fi putut imagina această istorie a mântuirii? 

Cine și-ar fi putut imagina prezența lui Dumnezeu pe Calvar? 

Calvarul este „clipa” care a schimbat lumea și soarta omului: din acea „clipă” nimic nu a mai fost la fel pe Pământ. Iar crucea, din instrument de batjocură și tortură, a devenit instrument de salvare pentru omenire. Din acel moment, omul care fugea de cruce începe să fugă spre ea pentru a o îmbrățișa. Sau cel puțin o așteaptă senin, liniștit, știind că nu crucea are ultimul cuvânt, ci învierea. Din acea zi, Crucea este semnul care ne marchează toate zilele, începutul și sfârșitul fiecărei zile, fiecărei acțiuni. Din acea zi, crucea e începutul și sfârșitul vieții de credință: suntem botezați și însemnați cu ea, după cum suntem și înmormântați cu acest semn care ne veghează mormântul în care așteptăm învierea.

Câtă recunoștință îți datorăm, Isuse, pentru că ai ales acest semn sfânt, acest lemn binecuvântat, acest loc, Calvarul! Răsună în inima noastră cuvântul tău: „Iar Eu, când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toți la Mine” (In 12,32). 

Crucea îi atrage pe toți: unii vin sub cruce din răutate, alții din curiozitate. Însă unii vin din iubire. Încă sunt mulți, prea mulți care nu se lasă atrași la Cristos, atrași de Cristos, fascinați de Chipul celui Răstignit. Încă sunt mulți care disprețuiesc Crucea și sfârșesc prin a fi zdrobiți de ea. Din păcate, și astăzi mulți se uită la Cristos răstignit nu pentru a învăța să ierte și să iubească, ci pentru a învăța să răstignească, să omoare. Pentru aceasta avem încă mult rău în lume: oamenii nu aud „Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac”! Ei aud doar „Răstignește-l! Răstignește-l!” (Lc 23,21.34). 

Aceasta se întâmplă când omul se crede mai puternic decât Dumnezeu: îl răstignește. Iar omul care nu se teme să-l răstignească pe Dumnezeu, care nu se teme să-l alunge pe Dumnezeu, cu siguranță nu se va teme niciodată să ne răstignească pe noi, să ne alunge, să calce în picioare omul și viața. Dacă pe el, Omul prin excelență, îl tratează în acest fel, e ușor de imaginat ce vor face cu noi, ce fac deja cu noi… 

Cât de ușor se strecoară în viața noastră întrebarea: de ce Calvarul? De ce răul? De ce răutatea? În fiecare ființă își face loc întrebarea: „Dacă Dumnezeu este Tată atotputernic, dacă a creat totul bine, dacă se îngrijește de oameni, atunci de ce a existat Calvarul? De ce a existat Auschwitz? De ce există războaie? De ce există răul? De ce mor copii nevinovați?” Prezența răului într-o creație ce ar trebui să fie perfectă macină sufletul nostru. Atotputernicia și bunătatea lui Dumnezeu, milostivirea și iubirea lui, par să-și piardă „credibilitatea” în fața copiilor care mor de foame, în fața oamenilor care suferă, în fața răului care devine „știre” în fiecare minut.

„Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă, pe atât de inevitabilă, pe cât de dureroasă, pe atât de plină de mister. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu, care vine în întâmpinarea omului (…) prin chemarea la o viaţă fericită, la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă, dar de la care, tot dinainte, printr-un mister teribil, ele se pot şi sustrage. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului” (CBC 309).

În fața răului nu trebuie să ne ridicăm ochii spre cer și să ne „războim” cu Dumnezeu, ci trebuie mai degrabă să privim spre inima noastră, spre noi înșine, spre „om”. Și ce descoperim? Privindu-ne vedem că suntem răi, că omul este rău. Să-l ascultăm pe Isus: „Dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer? Deci tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,11-12). Acesta este (doar!) începutul pentru a schimba fața pământului și a diminua forța și prezența răului.

În aceste cuvinte (ca și în toată Evanghelia!) găsim un răspuns nu atât la veșnica întrebare – „De ce răul?” –, cât mai ales la întrebarea fundamentală a omului care vrea cu adevărat o lume mai bună: „Ce fac eu în fața răului”? Noi putem schimba fața pământului plecând tocmai de la atitudinea „potrivită” în fața răului, în fața Calvarului, în fața celor răstigniți.

Sfântul Augustin ne învață: „Dumnezeu cel Atotputernic, fiind cu desăvârşire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele”. Însă pentru acest bine suntem chemați să contribuim și noi, să lucrăm și noi. Conștiința ne strigă zi de zi un adevăr fundamental: fugi de rău și fă binele! Suntem chemați să înțelegem suferința lui Cristos și să nu zădărnicim crucea sa (1Cor 1,17).

Când ne răzvrătim în fața răului, în fața celui Răstignit, fără să ne convertiri în făcători de bine, în iubitori de oameni și de Dumnezeu, încă nu am înțeles că nu piroanele l-au ținut pe Cruce, ci iubirea; când ne răzvrătim, încă nu am înțeles că vocația noastră este iubirea necondiționată! Iubirea predicată și trăită de Isus Cristos!

Uneori noi înșine – așa-zișii buni creștini – nu înțelegem această iubire. Uneori nici noi nu-ți înțelegem și nu-ți prețuim iubirea, Isuse. Uneori, viața noastră, în loc să fie un tabernacol pentru tine, devine o cruce pe care te răstignim. În loc să fii păstrat cu sfințenie în inima noastră, ești răstignit, bătut în cuie, prin faptele noastre!

Cristos este răstignit pe Cruce… Cristos, Calea, Adevărul și Viața, Libertatea și Speranța, prizonierul pomului și al omului. Regele regilor și Domnul domnilor pironit pe Cruce de creația sa…

Mâinile care sunt răstignite să ne amintească pentru ce au fost create mâinile noastre: pentru a ajuta, pentru a îmbrățișa, pentru a mângâia, pentru a dărui. Nu pentru a lovi, nu pentru a distruge, ci pentru a proteja cu gingășie, cu tandrețe; nu pentru a păcătui, ci pentru a binecuvânta (Mt 5,30).

Picioarele răstignite să ne amintească pentru ce sunt picioarele noastre: să-i vizităm pe cei săraci și singuri; să străbatem drumul care duce spre Dumnezeu, spre Biserică, spre oameni, nu drumul spre Diavol, spre crâșme, spre rău. Avem picioare pentru a alerga unul spre altul și împreună spre Mântuire, nu pentru a face întrecere, nu pentru a concura și a ne lupta între noi. Mântuirea nu e un „concurs” pentru cei care aleargă repede și ajung primii, ci o Cale pentru cei care aleargă în comuniune, pentru cei care aleargă ținându-se de mână, ajutându-se. Picioarele sunt făcute pentru inimă, nu inima pentru picioare: să mergem acolo unde inima noastră se împlinește cu adevărat, nu acolo unde picioarele noastre pot pustii suflete și vieți. Să nu călcăm trufași, să nu călcăm în străchini, să nu călcăm peste inimi! Să nu zdrobim prin prezența noastră, ci să tămăduim. 

Cel răstignit, cel care pare învins și zdrobit, este atât de viu și atât de puternic încât promite ceea ce numai un Dumnezeu veșnic viu poate dărui: Paradisul (Lc 23,43). Isus din Nazaret – Regele iudeilor și al lumii întregi – acum, ca și atunci când proclama fericirile, acum, ca și atunci când vindeca bolnavi, acum, ca și atunci când învia morți și potolea furtuni, este și rămâne în veci Domnul istoriei și stăpânul sufletelor noastre. El este Domn și Dumnezeu, singurul care poate promite și în același timp oferi Fericirea, adică Paradisul. Noi ceilalți doar îl credem și-l sperăm… 

Prin răstignirea și moartea ta sfântă, mântuiește-ne, Doamne, și du-ne cu tine în Paradis! Amin!

Pr. Dăncuță Laurențiu (https://paxlaur.com)